| Index | Texte | Muzică | Radio-TV | Mesaje | Imagini | Sport | Contact | Forum |  |
| Saitul Ion Nanu |
|
| 4008 mesaje, 401 pagini | Pagina 70 |
| Vizitator | Mesaj | ||
|---|---|---|---|
| 691 Ben-Gal 2006-05-25 08:48:27 |
Postări ulterioare: http://rapidshare.de/files/21332939/Django_Reinhart___Stephane_Grappelli_-_Old_Man_River.zip.html http://rapidshare.de/files/21333247/Emir_Kusturica___Goran_Bregovic_-_Sunflower.zip.html http://rapidshare.de/files/21270049/Boleros_Trio_Los_Panchos_-_Cuando_Calienta_El_Sol.zip.html http://rapidshare.de/files/21315511/Les_Choeurs_de_l_Arme_Rouge_-_Hymne_National_Russe.zip.html http://rapidshare.de/files/21313058/Fernandel__Bourvil_-_Ma_P_tite_Chanson.zip.html http://rapidshare.de/files/21303034/Classical_John_Williams-_Schindler_s_List_Theme__violin_solo_by_itzhak_perlman___1_.zip.html BiGei |
||
| 692 Silvia Holotiuc Bacău 2006-05-25 08:51:46 |
|
||
| 693 Ben-Gal 2006-05-25 11:40:16 |
E totuși MB, dar oricum, se pare că site-ul e gol. Poate că am postat un volum prea mare de informație. Voi reveni. Scuze, Ben-Gal |
||
| 694 Ben-Gal Iași ben_bal_2@yahoo.ca 2006-05-26 23:58:53 |
Bunicul Solomon Bunicul Solomon stă în prispa lui și se desfată cu mămăliguță rece și brînză iute. Pe masă mai vezi o ceapă cît tote zilele pe care bunicul Solomon o sfărămase cu pumnul lui mare și ciolănos. Nicolina, Iași. Anii '40. Bunicul oftează cu mare încăntare la fiecare îmbucătură și dă mulțumiri Domnului pt. hrana lui regească. În colbul curții se joacă nepotul lui, un copilaș blond și bucălat de vreun an - un an și jumătate. "Iar o să-mi facă un perdaf Hana (fiică-sa) că-l las să se murdărească", gîndește bătrînul, "dar nu-mi pasă. Puțin colb nu a stricat încă nimănui". "Frumușel nepotul ăsta al meu, primul "bărbat" după cinci fiice. Păcat că nu am și eu un fiu. Cine va spune Kadiș (pomenirea morților) după mine. Poate nepotul ăsta." Și nepotul cu ale lui. Descoperă în colbul curții minunile lumii. A găsit o rîmă și se tîrîște după ea. Rîma dispare într-o crăpătură și copilul dezamăgit îșî ridică ochii spre bunic. Are copilul ăsta niște ochi de culoare albastru-violet, "o risipă", spun mătușile lui, cu mîndrie prost ascunsă. "Un băiat să fie cu puțin mai frumos ca dracul. Ochi ca ăștia trebue unei fete". Deodată mare zarvă. Țipete, lovituri, uși trîntite. "Toți jidanii să iasă afară. Control la steaua galbină". Bunicul Solomon intră repejor în cocioaba lui și ia de pe un raft două stele. Își prinde la repezeală una din ele pe rever, a doua o prinde de cămășuța pruncului. La poartă îl vede pe jandarmul satului și lîngă el pe un jandarm mai tănăr, care după privirea lui tîmpă pare că e chiar fiul primului. "O, dar tănărul e Costică. Mă cunoaște. O să fie bine", gîndește bătrînul. Costică o curtase în trecut pe fiică-sa, Hana. Dar Costică e creștin, Hana - evreică. Hana l-ar fi vrut, dar Bunicul Solomon numai că a izbit masa aia mare de stejar cu pumnul lui și tot romanul a luat sfîrșit. Se oprește jandarmul în fața Bunicului Solomon și spune cu glas duios: "De ce, măi ovreiule, ți-ai pus steaua în dreapta? Au nu știi mata că ordenul este să-l pui pe partea stîngă?" Și continuă, de data asta țipînd. Are jandarmul asta un glas pițigăiat de scripcă plesnită. "Pedeapsă. Trezeci de flotări sau îți smulg barba." Bunicul are mare dragoste pt. barba asta a lui. Nu că ar fi frumoasă, dar e al lui. "Poate că barba mea nu e în pericol de data asta", gîndește bătrînul. Jandarmul nu știe că bunicul e un fel de campion la flotări. Nu degeba trage el cotiuga cu butoiul de apă din Nicolina pe dealul Palatului spre centru, acolo sunt mușterii cei grași. E uscățiv bătrînul, dar lat în umeri și mușchiulos. Începe bunicul flotările lui și le termină cît ai clipi din ochi. "Aha, ai scăpat de data asta, dar fără pedeapsă de loc, nu merge." Și zdup, îi lipește bunicului o balegă proaspătă de cal în mutră. Bunicul își scoate ochelarii și privește în pămînt. "Hei jid. Privește-mă în față, lașule. Laș ca toți cei din tagma ta." Își ridică bunicul ochii lui mari și negrii și îi înfinge în cei ai jandarmului. Jandarmul se face alb ca varul și bolboresește: "Steaua...Orden..Să nu mai faci.." Se dă doi pași inapoi, se clatină și deodată se întoarce pe călcîie și pleacă mai mult în fugă.. Bunicul Solomon e chiar bunicul meu. Îi seamăn. Robust, înalt și urît. Numai la ochi nu seamăn cu el. Nici barbă nu am și nici religios nu sunt. Dumnezeu nu ne-a vrut cînd aveam mare nevoie de El. Ne-a sacrificat, ca pe fii-Su. Kadiș după bunicul spun, dar acasă, nu la sinagogă. Poveste adevărată. Ben-Gal |
||
| 695 AMN 2006-05-27 08:35:09 |
 Cobzarul (Lute Player) Ștefan Luchian |
||
| 696 AMN 2006-05-27 08:35:11 |
 Tudor Vladimirescu (1780 - 27 mai1821) |
||
| 697 Silvia Holotiuc Bacău 2006-05-27 11:03:23 |
FRUMOASELE Acum, când privesc în urmă, la ziua aceea senină și caldă de început de toamnă, sunt sigură că ele, Frumoasele, cum aveam să le numesc mai târziu, m-au privit de la fereastra lor. Primisem un apartament la turnul de peste drum de blocul unde locuiau ele. Ne despărțea strada, nu prea largă. Apartamentele noastre erau la același etaj. După multe zile, când am ieșit pe balcon, să-mi umplu ființa de coloritul unic și inimitabil al bătrânei toamne - priveam atât de fascinată de parc-aș fi trăit întâia toamnă! - le-am zărit și eu. Arătau, una lângă alta, ca două păpuși din porțelan din cel mai fin pe care ți-ar fi fost frică chiar să-l și atingi... Și, gândeam atunci, Creatorul, ca să se distreze ori, pur și simplu din neatenție, le încoronase capul cu un păr alb, și moale, și catifelat ca o diademă împletită din steluțe de nea. Mi se păreau superbe cu buclele lor, pe care le mai văzusem cândva, în copilărie, printre fotografiile bunicii. Când m-a zărit, una dintre ele a făcut un semn pe care l-am înțeles greșit... Atunci am ridicat și eu mâna și le-am făcut semn, înclinând capul a salut. S-au speriat și-n aceeași clipă au dispărut lăsând lăsând perdeaua să cadă greu peste locul, până atunci, ocupat de ele. Surprinsă, dar și rușinată, am înțeles că nu mă voiau. Își erau suficiente una alteia. Dar... Din primăvară, de la prima rază jucăușă de soare și până toamna târziu, când stoluri negre de nori puneau stăpânire pe cer și pe pământ, erau nelipsite de la fereastră, ramă de tablou pentru ele. Mereu, aceeași pieptănătură, aceleași bluze dantelate și orbitor de albe, aceleași mâini subțiri și delicate care gesticulau grațios, elegant... Erau unice și mi se părea că fără prezența lor acolo, la fereastra aceea, viața nu putea continua. Le iubeam fără să știu nimic despre ele. Mi-era suficient să le știu acolo ciripind ca două vrăbiuțe albe... ... Și primăvara asta! Câte mofturi a mai făcut, câte hachițe de contesă prost-crescută a trebuit să suportăm până să se hotărască să rămână puțin și pe la noi... Am ieșit pe balcon și, pe furiș, am privit spre fereastra unde trebuia să fie Frumoasele. Nu, nu erau... Le-am căutat și le-am așteptat și-n zilele următoare. Într-un târziu, privind mai cu atenție, am observat că la fereastra lor nu mai era perdeaua aceea albă și grea, ci hârtie.. Albă, impersonală, mută... Am simțit în piept o durere puternică și-o întrebare m-a zguduit din adâncuri: se poate o nouă primăvară fără Frumoasele mele? Timid, ca omul nepoftit, neașteptat și care știe că deranjează, am sunat la ușa de vizavi de-a lor. Mi-a deschis o femeie înaltă, voinică, cu mâinile umede și roșii... -Mata? M-am dat un pas înapoi. -Știți, mă scuzați, Frumoasele... am spus închițind, pentru că mi se uscase gura, și arătând spre ușa apartamentului din față. Nu știu ce s-a întâmplat cu ele... -Ce-ai zis? Poate vrei să spui cucuvelele? -Cred că m-ați înțeles greșit... Frumoasele, ce-i cu ele, s-au mutat?... -Ei, duduie, altă treabă n-ai? Te văd femeie serioasă. Da, s-au mutat și ce-i cu asta? S-au duuus, gata!... Nu poți trăi de doru' lor, te pomenești? Hai, caută-ți de drum, eu am treabă... -Auzi? a strigat după mine după ce deja coborâsem, în fugă, un șir de trepte. -Auzi? Nu voiam să aud. Mi-era teamă, o teamă pe care nu o mai simțisem și trebuia să ajung cât mai repede AFARĂ, AFARĂ unde lăsasem primăvara... Am răsuflat ușurată. Nu, n-o pierdusem, nu plecase. Era tot veselă, sprințară, jucăușă și dornică, parcă, să dăruiască mai repede ce neglijase cu absența ei... Vântul ușor, călduț, cu un parfum de verde crud mi-a mângâiat darnic fața, părul, brațele... Frumoasele mele plecaseră, schimbaseră doar fereastra, atât... Și-atunci zâmbind, cu ochii ușor aburiți, am întrebat așa, privind spre-adâncul cerului: s-au scuturat de floare castanii pe la voi? |
||
| 698 AMN 2006-05-27 12:12:45 |
 Frumoasele |
||
| 699 Silvia Holotiuc Bacău 2006-05-27 14:00:45 |
SĂ SĂRUȚI O LACRIMĂ DE BĂTRÂN Ca un balaur neîmblânzit, trenul înghițea zările și apropia depărtările, scurtând cu fiecare clipă drumul spre unde fiecare-și avea rostul sau chemarea. În compartiment eram doar eu și doamna micuță și rotunjoară care văzând că nu mă interesează chiar de loc noile ei rețete de prăjituri, a hotărât că e mai bine pentru ea să doarmă... În acest timp am citit pe nerăsuflate, zeci de pagini din revistele așezate teanc în dreapta mea. Încă-mi mai răsuna în urechi vocea dragei Dara care, punându-mi revistele în brațe, îmi spunea ce să citesc mai întâi. "Și pe asta, și pe aia, și pe cealaltă..." Am sărutat-o promițându-i că voi citi absolut tot, de la titlu pân' la prețul scris pe ultima pagină, jos, în dreapta... Eram atât de concentrată asupra a ceea ce citeam, că nici nu mi-am dat seama că a mai fost o stație până nu l-am simțit intrând și așezându-se. M-am ridicat, am băut puțină apă și am ieșit apoi pe culoar, să mă răcoresc, să mă dezmorțesc după atâta ședere. Nu știu cât am lipsit, nu am privit ceasul. Am intrat în compartiment și mirată am privit spre locul unde ședea noul venit. Cu perdeaua trasă peste față, plângea. În fața mea, un bărbat - tânăr, bătrân? - plângea... O clipă l-am privit. Pantalonii, într-un loc fuseseră rupți și cusuți grosolan de o mână neobișnuită să folosească acul. Și ața era nepotrivită. Verde pentru o stofă maro. O mână grijulie, de femeie, nu ar fi făcut așa ceva... Am privit apoi, întrebător, spre mai vechea mea vecină de compartiment. Incredibil cât de multe aflase dânsa despre noul venit în puținul timp în care lipsisem. - I-a murit soția. Acum doi ani. De-atunci se simte singur, rătăcit și absența ei o trăiește ca pe o pedeapsă. Are șase copii împrăștiați prin diverse orașe. Nici unul nu stă cu el. După ce adună un ban, se duce, când la unul, când la altul, să le acopere o nevoie. Toți sunt necăjiți, au copii, multe trebuințe, bani puțini...Fiecăruia, pe rând, dă cât poate. Acum se întoarce de la una din fete... - Bine, da' de ce?... Mi-era greu, nu puteam să pronunț, cuvântul nu se lăsa nici măcar șoptit... Simțeam în gât un nod și suspinul lui îmi dădea fiori... Doamna a înțeles ce vreau să întreb. - I-e sete... - Cum? Am smuls perdeaua cu care-și acoperise fața și nu i-am văzut decât buzele arse de setea chinuitoare. Mi s-a părut că în atingerea lor aud un nume. Maria, Ileana sau Catinca. Nu știu, nu mai știu... Din geantă am scos sticla din care tocmai băusem apă. Cu o repeziciune uimitoare, doamna de alăturia făcut un cornet de hârtie... - Vă rog, beți... Mâinile care au dus la gură cornetul cu apă tremurau. Ca ale unui copil lacom, pofticios... Erau, însă, mâini de om bătrân, mâini muncite, mâini bătătorite, de sapă, da cărat mâncare la vite, de mânat boii... Omul bea încet, pe îndelete, amintindu-și parcă, dureros, de cea la care strigase odinioară: femeie, adă-mi o cană de apă!... - Mai vreți? - Nu. Mulțumesc matale... Țuica aceea și scrumbia și... L-am întrerupt, nu voiam să aud justificările lui. Era cald, mult prea cald și nici geamul deschis nu reușea să răcorească aerul încins... Îl priveam ca pe o noutate, îl priveam cum nu o mai făcusem cu nimeni, niciodată până atunci. ... Părul alb, și fața încrețită, și mâinile, tot tremurânde... Și hainele acelea vechi, cârpite cu stângăcie, și cămașa odinioară albastră... Și lacrima, lacrima care nu se uscase... Încet, ca să nu-l supăr sau ca să nu-l sperii, m-am apropiat de el și-am întins mâna. I-am mângâiat obrazul, incredibil de moale și catifelat. Simțeam în degete gustul amărui-sărat al lacrimei... Cu palma strânsă, care se părea că adăpostește un mărgăritar, am început să-i vorbesc, să-i povestesc vrute și nevrute, și nu m-am oprit nici atunci când obținusem ce-mi propusesem: un zâmbet... Când am coborât din tren, a ieșit la fereastră și m-a condus cu privirea. Am întors capul și l-am mai privit o dată, i-am făcut strengărește din ochi, așa cum mă pricep eu mai bine și, în timp ce mă îndreptam spre troleu, am desfăcut palma și-am dus la buze degetele care culeseseră lacrima de pe un obraz bătrân... |
||
| 700 AMN 2006-05-27 17:59:00 |
DOR DE MARE http://galerie.liternet.ro/slideshow.php?set_albumName=dlazar_marea Ca acompaniament muzical: "Doina Badea - Cânta un matelot la proră" din secțiunea Muzică ușoară a acestui sait |