| Index | Texte | Muzică | Radio-TV | Mesaje | Imagini | Sport | Contact | Forum |  |
| Saitul Ion Nanu |
|
| 4008 mesaje, 401 pagini | Pagina 80 |
| Vizitator | Mesaj |
|---|---|
| 791 Ben-Gal Israel ben_bal_2@yahoo.ca 2006-06-24 11:54:12 |
Your file fisiere_2.zip (15347 KB) is now online. |
| 792 Ben-Gal Israel ben_gal_2@yahoo.ca 2006-06-24 13:58:54 |
FIșIERE (ALT SHIFT la mine înseamna schimbarea limbii). Your file ____ae____ae.zip (10803 KB) is now online. |
| 793 Ben-Gal Israel ben_gal_2@yahoo.ca 2006-06-24 14:04:34 |
GRANADA GRANADA |
| 794 Ben-Gal Israel ben_gal_2@yahoo.ca 2006-06-24 14:04:36 |
GRANADA GRANADA |
| 795 Ben-Gal Israel ben_bal_2@yahoo.ca 2006-06-24 15:26:35 |
de-a valma.zip (16673 KB) is now online. |
| 796 Ben-Gal Israel ben_bal_2@yahoo.ca 2006-06-24 15:31:19 |
Your file CARTI_-_AD---E.zip (35901 KB) is now online. |
| 797 Ben-Gal Israel ben_gal_2@yahoo.ca 2006-06-24 17:11:20 |
Diverse |
| 798 Ben-Gal Israel ben_bal_2@yahoo.ca 2006-06-24 19:38:18 |
Your file Enrico_Macias_-_Noel_a_Jerusalem.zip (54210 KB) is now online. |
| 799 Ben-Gal Israel ben_bal_2@yahoo.ca 2006-06-25 03:24:29 |
XIII. Când a căzut Moș Calistru, pe Deleleu Toamna începuse și se isprăvise în secetă. Unduiau lin funigeii prinși de cheutorile și streșinile caselor; cerul alburiu și zările în ceață se desfășurau zile după zile în aceeași tihnă blândă. Moș Calistru Pușcașu, cunoscător vechi al semnelor lui Dumnezeu, nu era mulțămit. Într-o sară, pe când Dăvidel Boghean sărise pârlazul și venise să se așeze pe prispă, începu a cârni din nas și a mormăi, cum îi era obiceiul. - Da' de ce nu ești mulțămit, uncheșule? îl întrebă flăcăul. - Măi Dăvidel, măi Boghene, răspunse moșneagul; pân' ce na da un pospai de ninsoare, noi nu punem carne de capră la afumat. Boghean începu a râde: - Ia spune, uncheșule, te-a apucat vreodată Crăciunul fără bujeniță în pod? - Asta nu s-a pomenit, măi băiete. - Atuncea și ist' an, uncheșule, ne-om învrednici să ne suim pe Deleleu... - Planul nostru-i în mâna lui Dumnezeu, vorbi moșneagul. Altădată până în Sfinții Arhangheli s-arăta semn de iarnă. Acuma s-au scuturat frunzele fără brume și stau așa, troiene, pe cărări. Nici le umflă vântul, nici fug sunând: parcă-s moarte. Pământu-i ca cremenea. Ce s-adulmece cânii? De atâta secetă s-au vârât jigăniile adânc în codru. - Eu socot, uncheșule, că cum s-a pișca lumina, se schimbă vremea... Amândoi își ridicaseră ochii spre luna plină care cernea ca o pâclă argintie peste satul revărsat pe costișă și fulgera în vale pe gârlele Moldovei. Moș Calistru își scutură pletele albe: - Nu încă, grăi el, nu se schimbă. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sunt legate vânturile și furtunile, până și-a cloci ouăle în stâncile mării paserea alchion... Boghean nu răspunse. - Anul ista are să vie târziu iarna, adăogi moșneagul. Flăcăul își dădu părerea cu oarecare sfială: - Cum s-a îmbrăca o leacă pământul, noi suntem gata, uncheșule. Ne suim la locurile noastre. - Dacă ne-a ajuta Dumnezeu, măi băiete. Atâta patimă mai am și eu; încolo de toate-s iertat. Anul ista mă simțesc mai slab, după boala de astă-vară. S-apropie funia de par. Dar poate tot m-oi mai învrednici odată s-aud cânii țâhnind în sihlă... De la prag, din umbra tinzii, se auzi deodată, nemulțămit, glasul babei Varvara: - Tot nu te gândești să te astâmperi, moșnege? Moș Calistru prinse a râde: - Nu, măi babă; pân' ce-oi pune mânile pe piept. Am să-ți aduc iar țapu', să-l bocești, ca-n toți anii. Baba boscorodi ceva neînțeles. Bătrânul păli cu cotul pe flăcău. - Cât oi lipsi eu, te duci să-ți mai vezi ginerii și nurorile. De la sara aceea luminată, vreme multă n-a trecut la mijloc. După ce și-a scos paserea alchion puii în singurătatea mării, cătră sfârșitul lui răpciune, s-au trezit din miazănoapte vânturile. Șintrun amurg, au început a se zări pe subt nourii plumburii cârduri nesfârșite de ciori, cârâind și țipând; și după ce-au trecut spre munte, amestecându-se cu întunericul, prinse a curge puf de omăt. Cătră dimineață, ninsoarea stătu. Și-ncă pe-ntuneric, Moș Calistru auzi la ușă pe Boghean dupăind și scuturându-și opincile. Baba trase zăvorul de la tindă, apoi, cu capul plecat și barizul peste gură, se întoarse la vatră ca să așeze în traistă merindea de drum, la lumina gazorniței. Când intră flăcăul, Moș Calistru se încingea strâns cu cureaua peste cojocel. C-un zâmbet de înțeles arătă din cap spre mohorâta mătușă Varvara, apoi trase pe mânici și sumanul nou de noaten. După ce-și luă din fundul casei, de lângă cuptor, pușca și-i cercetă oțelele, apărate cu coadă de iepure, se întoarse spre icoane și-și făcu cruce. Apoi își îndesă căciula în cap și-și potrivi cornul la șold. - Măi babă, noi de ducem, zise el. Să te găsesc sănătoasă. Mătușa Varvara oftă și-i întinse traista. - Să vii sănătos. Ea mai avea ceva de spus, - dar își strânse buzele și-și plecă fruntea. Cei doi vânători ieșiră în întunericul rece de afară și Moș Calistru chemă cânii. Nea, Lipa! nea, Cața! Copoii săriră îndată chelălăind din cotlonul lor. Baba, ieșită și ea până-n prag, le aruncă două dărăburi de mămăligă rece. Încovrigați și cu cozile supuse, Lipa și Cața începură a înfulica hulpav. - Ei ce zici, măi Boghene? întrebă bătrânul. Boghean, mărunt și sprinten, nu zicea nimic. Dar Moș Calistru îl simțea bucuros grozav și plin de patimă, - cum era și el odinioară în anii tinereții. - O luăm de-a dreptul, prin valea Moișei, măi Dăvidel? - Cum socoți, uncheșule! răspunse mișcat flăcăul. Cu puștile trecute în spate, amândoi săriră pârlazul, apoi porniră cătră munte, fără a mai privi înapoi. Copoii, zvârlindu-se în copce, îi ajunseră din urmă. Călcând cu opincile ca-n puf prin zăpada curată, trecură spre valea Moișei și, când se lumină de ziuă, intrară pe cărarea muntelui, sub streșina de cetină. Aici îi împresură deodată o liniște adâncă. Cel dintâi omăt moale sta pe brădetul neclintit deasupra, și pe cărări era numai un pospai subțire. Nu s-auzea nici un sunet: munte și codru parcă muriseră. Așa merseră multă vreme suind tăcuți, până ce băgară de samă că lumina leșietică le punea pe obrazuri ca niște măști palide. Bătrânul se opri. - Măi Dăvidel, zise el râzând, să mai stăm oleacă. E greu cu încheieturi ruginite. Și nu știu ce am, ori mi se pare mie, da' n-am apucat așa codrul niciodată în zilele mele. Parcă-i pustiu și prohodit! - Părere, uncheșule, răspunse flăcăul. Între ei, copoii stăteau cu capetele plecate. - Iaca și cânii, vorbi iar bătrânul; tot așa socot: numai să ridice capetele în sus și să urle... Dăvidel Boghean îl aținti cu ochii lui mici și negri ca picături de păcură. - Ce ai, uncheșule? - N-am nimica, măi băiete, da' m-au apucat așa gânduri de bătrâneță... Mă gândeam, suind, că baba ceea își face câteodată de cap! Când îi abate femeii, apoi să ferească Dumnezeu. Că astă-noapte i s-au arătat semne, - și că să caut la trepetnic și-n zodie... Că-și aduce aminte că i-a spus doftoru' când am fost bolnav, astă-vară... Da' eu parcă stau să mă uit în gura ei? Tăceam și te-așteptam să vii. Eu, bre, o viață de om aici, subt codru, am petrecut-o. Eu cu pădurarii, cu cânii și cu sălbăticiunile. Știu eu că de-acu nu mai am mult, da' măcar să-mi mai fac odată cheful... Moșneagul rămase cu ochii ațintiți în umbra pădurii. Flăcăul zise încet: - Hai să mergem, uncheșule. - Să mergem, răspunse bătrânul. Mă gândeam că zi ca asta încă n-am văzut. Și stam să mai răsuflu. A crescut, bre, muntele. Văd eu, că mi-a fost mai mare dorul decât puterea. Hai să mergem. Suiră pe Deleleu. Bătrânul însă slăbise. Asta o vedea acum bine Dăvidel Boghean. Gâfâia și-i crescuseră în cap ochii subt streșinile lor cărunte. Când ajunseră la coliba știută, dosită în râpa Lupăriei, bătrânul se puse gemând la pământ, pe patul de frunze. - Măi băiete, grăi el zâmbind trudit, frumos îi codru, ca o tinereță, - da' de acu îmi pare că mă las de el. Tu trage de ici, din traistă, garafa, și dă-mi o leacă de putere. După ce bău un gât bun de rachiu, moș Calistru se lăsă întro rână și privi pe ușa colibei, în văi, coama înflorită alb a codrului de brad. Era încă lumină în liniștea de moarte. Moș Calistru tresări: - Unde-s cânii? - Aici. Bătrânul întinse urechea: - Atunci ce s-aude? Sunt și alți pușcași în munte. Cânii lor au sculat caprele și le mână. Dă-te răpede în țiitoarea noastră; așteaptă liniștit și înseamnă bine. Ia și cățeii. Eu m-oi hodini aici. Țâhnitul copoilor străini suna departe încă, subțire și cu răsunete ciudate. Dăvidel își lepădă iute săcultețul, trase cucoșul puștii ș-o luă pe supt piciorul țancului. Bătrânul, rămas singur, ascultă cu luare-aminte. Părea însă apăsat și abătut, ca și sihla neclintită. Îi zvâcnea inima în piept rar și tare, parcă-i ciocănea coastele, ș-avea în toate mădularele o trudă, o răceală, o neliniște... Ajuns în țiitoare, Boghean se răzimă de o tisă bătrână. Lipa și Cața, după ce ascultară un răstimp sunetele adâncurilor, porniră amândoi odată și întrară în tufișurile de afine. În codrul încremenit, singurul semn de viață era numai țâhnitul acela subțire și straniu, subt cetina grea de omăt. Trecu așa o vreme. Cânii se depărtau, se apropiau. Glasurile lor se înmulțiră. Ajunseseră pe urmele vânatului și copoii bătrânului. Deodată, în ziua tristă și fără soare, care se prefira prin cetinile înzăpădite și învăluia ca într-o negură bolțile de dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un tremur, ca o chemare, un sunet nou se deșteptă în munte: un glas de corn. Boghean tresări, tulburat, și râdică fruntea. Cunoștea cornul. Era al lui Moș Calistru. Și înțelegea că-i un semn de primejdie. Își aplecă țeava puștii, stătu la îndoială. Cânii se apropiau. Cornul se stânse într-o dulce tremurare... O clipă se ridică iar, - și-ndată tăcu. Flăcăul se răpezi îndărăt. După douăzeci de pași, auzi chiar pe coastă, aproape, o bătaie de pușcă. Tremurând de tulburare, apucă în fugă, - și când ajunse în preajma colibei, iar îl fulgeră parcă chemarea cornului. - Ce să fie? ce are bătrânul? se întreba el gâfâind. Când ajunse în ușa colibei de cetină, zări pe bătrân culcat întro rână, cu ochii bulbucați și arzători ațintiți asupră-i. În mâna dreaptă strângea încă cornul cu care buciumase. - Ce este, uncheșule? strigă Dăvidel Boghean. - Măi băiete, răspunse rar și greu bătrânul, scapără ș-aprinde o lumină. Mi-i frig: nu mi-i bine... - Ce ai, uncheșule? - N-am nimica. Mi-a venit vremea. Obrazul moșneagului parcă era de ceară albă, subt căciulă, în umbra colibei. Boghean îngenunche și-i cuprinse fruntea, mânile. Erau reci. Atunci trase, înfrigurat, din brâu scăpărătorile, bătu cu amnarul în cremene ș-aprinse un fir de iască. Adună un mănuncheș de ierburi uscate și mușchi, suflă în iască și scoase flacără. Adună crenguțe moarte de brad și clădi foc. Bătrânul îl urmărea, cu ochii neclintiți, ascultând parcă ceva de departe... - Ce faci, uncheșule? întrebă iar Boghean. Moș Calistru nu răspunse. Atunci flăcăul smulse din mâna bătrânului cornul și prinse a chema grăbit, cu bătăi de limbă, pe vânătorii necunoscuți pe care îi bănuia aproape, în munte. Contenea și iar pornea, înfricoșat de moartea pe care o simțea lângă el, încleștând pe uncheșul neclintit. Cei chemați nu întârziară. Boghean îi văzu suind din râpă, cu căciuli mari și capete pletoase. Erau oameni cunoscuți, pădurari de pe Moișa. - Care chiamă? strigă unul. - Veniți aici, bădică! răcni flăcăul cu lacrimi în glas. Pușcașii grăbiră spre colibă. - Ce este, măi Dăvidel? Când văzură pe Moș Calistru, pricepură. Fără un cuvânt, Boboc, pădurarul cel scund, se răpezi. Zmulse din foc o crenguță aprinsă de cetină ș-o puse în mâna întinsă a bătrânului, ca să moară creștinește. Apoi se descoperiră în tăcere, trăgându-și cu stânga de pe plete căciulile, - pe când în codrul posomorât de amurg, în depărtate și tăcute tainiți, sunau aceleași țâhnituri fantastice de copoi alungând căprioarele. |
| 800 Ben-Gal Israel ben_gal_2@yahoo.ca 2006-06-25 03:36:16 |
Cupa lui Ștefan de Dimitrie Bolintineanu Într-o monastire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. Misail prezidă ast banchet voios Și în timpul mesei zice dureros: - "Ștefan după moarte lăsă moștenire Arcul său și cupa l-astă monastire. Cu Cantemireștii leșii au venit Și prădând locașul, arcul au răpit; Însă nu răpiră cupa minunată! Ea trăiește încă, de mirare!... Iată!" El arată cupa... Toți s-au minunat. Ea era săpată dintr-un matostat. Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă. Fiecine-nchină pentru o frumoasă. Când la cel din urmă rândul a venit, Misail ia cupa și-astfel a vorbit: - "Unde este timpul cel de vitejie? Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie? A căzut Moldova, căci orice români Se roșesc la gândul a mai fi stăpâni. Ei îmbracă manta de înțelepciune; Dar ca să-și ascunză trista slăbiciune. Dar înțelepciunea fără-a cuteza, E ca cutezarea fără-a cugeta. Când vedem sfioasă patria română, Ne-aducem aminte vorba cea bătrână: Cel ce e mai aproape de mormântul său La ideea morții tremură mai rău! Ștefan nu mai este... Însă o să vie Alți Ștefani cu viață și cu bărbăție: Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu, Viitorul este al lui Dumnezeu! Însă până să vie lanțul să ne rupă, Nu va mai bea nimeni din această cupă; Când un suflet mare se va arăta, Hârburile cupei le va aduna." Zice,-aruncă cupa și o sparge-n trei... Nimeni n-a strâns încă hârburile ei. |