| Index | Texte | Muzică | Radio-TV | Mesaje | Imagini | Sport | Contact | Forum |  |
| Saitul Ion Nanu |
|
| 4008 mesaje, 401 pagini | Pagina 90 |
| Vizitator | Mesaj | ||
|---|---|---|---|
| 891 AMN 2006-09-26 18:26:23 |
Musique Dick Rivers Elvis avait l'air d'un ange (acoustic) Auteur : Mickaël Furnon Maison de production : Odeon / Emi |
||
| 892 Silvia Holotiuc Bacău 2006-09-26 19:37:10 |
Traducere de Dan Duțescu(?)
|
||
| 893 Silvia Holotiuc Bacău 2006-09-26 20:32:53 |
Editura askmen.ro
|
||
| 894 Silvia Holotiuc Bacău 2006-09-27 00:01:22 |
Scrisoarea unei mame blonde către fiul ei Dragă fiule, Îți scriu aceste rînduri ca să știi că îți scriu. Dacă primești această scrisoare înseamnă că a ajuns cu bine. Dacă n-o primești, atunci să mă anunți pentru a ți-o mai timite o dată. Îți scriu încet pentru că știu că tu nu citești prea repede. Acum cîteva zile tatăl tău a citit că marea majoritate a accidentelor se petrec la o distantă de un kilometru de casă. De aceea, ne-am hotărît să ne mutăm mai departe. Noua casă este minunată; are și mașină de spălat, dar nu știu sigur dacă merge. Ieri, am bagat lenjeria în ea, am tras de manetă, și de-atunci n-am mai vazut-o. Vremea pe aici nu e foarte rea. Săptămîna trecută n-a plouat decît de două ori. Prima dată ploaia a ținut 3 zile, a doua oară 4 zile. A propos de vesta pe care o voiai, unchiul Petrică mi-a spus că dacă o trimitem cu nasturi, cum sunt ei grei, o să coste mai mult; atunci am tăiat nasturii și i-am pus în buzunar. În sfîrșit, l-am îngropat pe bunicu’; l-am găsit cînd ne-am mutat. Era în dulap din ziua în care a cîștigat la "De-a v-ați ascunselea". Să-ți mai zic că alaltăieri, a explodat bucătăria și tatăl tău și cu mine am "zburat" din casă. Ce emotie! A fost pentru prima dată după mulți ani cînd tatăl tău și cu mine ieșim impreună undeva. A venit doctorul să vadă dacă suntem în regulă, și mi-a pus un tub din sticlă în gură. Mi-a zis să nu vorbesc 10 minute. Tatăl tău s-a oferit să cumpere tubul acela. Și dacă tot vorbim de taică’tu, te anunț că și-a găsit de lucru, e foarte mîndru de asta. Lucrează peste aproape 500 de oameni. L-au angajat să tundă iarba în cimitir. Sora ta Iulia, cea care s-a căsătorit cu soțul ei, a născut în sfîrșit, da’ nu știm încă sexul copilului. Așa că n-aș putea încă să-ți spun dacă ești unchi sau matușă. Taică’tu a intrebat-o pe soră-ta Lucia dacă mai este însărcinată. Lucia i-a zis că da, în 5 cinci luni de-acum; atunci taică’tu a întrebat-o dacă era sigură că era al ei. Ea i-a spus sigură că da. Ce fată sigură, cîtă mîndrie! Așa fată, așa tată! Vărul tău Paul s-a căsătorit și se roagă în fiecare zi în fața soției lui. E fecioară! Dimpotrivă, nu l-am mai văzut pe unchiul Vasile, ăla care a murit anul trecut... Cel mai rău e fratetu’ ăla micu', Ionuț. A încuiat mașina și a lăsat cheile înăuntru. A trebuit să se ducă pînă acasă să aducă dublura ca să ne scoată pe toți de acolo. Bine, fiule. Nu pot sa-ți trec adresa pe plic pentru că n-o știu. Probabil ultima familie care a locuit aici a plecat cu numerele pentru a le pune la noua adresă. Dacă o vezi pe Margareta, transmitei salutările noastre. Dacă n-o vezi nu-i spune nimic. Mama ta care te adoră P.S. Aveam de gînd să-ți pun și niște bani, dar deja am închis plicul... |
||
| 895 AMN 2006-09-27 06:46:16 |
Honoré de Balzac (La caricature, 11 novembre 1830)  Un jeudi gras, vers les trois heures après midi, flânant sur les boulevards de Paris, j'aperçus au coin du faubourg Poissonnière, au milieu de la foule, une de ces petites figures enfantines dont l'artiste peut seul deviner la sauvage poésie. C' était un gamin, mais un vrai gamin de Paris ! .... Cheveux rougeâtres bien ébouriffés, roulés en boucle d'un côté, aplatis ça et là, blanchis par du plâtre, souillés de boue, et gardant encore l'empreinte des doigts crochus du gamin robuste avec lequel il venait peut-être de se battre; puis, un nez qui n'avait jamais connu de pacte avec les vanités mondaines du mouchoir,un nez dont les doigts faisaient seuls la police ; mais aussi une bouche fraîche et gracieuse, des dents d'une blancheur éblouissantes; sur la peau, des tons de chair vigoureux, blanc et bruns, admirablement nuancés de rouge. Ses yeux, pétillants dans l'occasion, étaient mornes, tristes et fortement cernés. Les paupières, fournies de beaux cils bien recourbés, avaient un charme indéfinissable... Ô enfance ! ....Vêtu à la diable, insouciant d'une pluie fine qui tombait, assis sur une borne froide et laissant pendre ses pieds imparfaitement couverts d'une chaussure découpée comme le panneton d'une clé, il était là ne criant plus:-- 'A la chienlit ! ... lit !.. lit ! ...., reniflant sans cérémonie. Pensif comme une femme trompée, on eût dit qu'il se trouvait là -- chez lui. Ses jolies mains, dont les ongles roses étaient bordés de noir, avaient une crasse presque huileuse... Une chemise brune, dont le col, irrégulièrement tiré, entourait sa tête, comme d'une frange, permettait de voir une poitrine aussi blanche que celle de la danseuse la plus fraîche figurant dans un bal du grand monde... Il regardait passer les enfants de son âge ; et toutes les fois qu'un petit bourgeois habillé en lancier, en troubadour, ou vêtu d'une jaquette, se montrait armé de la batte obligée, sur laquelle était un rat de craie... Oh ! alors... les yeux du gamin s'allumaient de tous les feux du désir !... L'enfance est-elle naïve ? me disais-je. Elle ne sait pas taire ses passions vives, ses craintes, ses espérances d'un jour !... Je m'amusai pendant quelques minutes de la concupiscence du gamin. Oh ! oui; c'était bien une batte qu'il souhaitait. Sa journée avait été perdue. Je vis qu'il gardait l'empreinte de plusieurs rats sur ses habits noirs. Il avait le coeur gros de vengeance... Ah ! comme ses yeux se tournaient avec amour vers la boutique d'un épicier dont les sébiles étaient pleines de fusées, de billes ; et où, derrière les carreaux, se trouvaient deux battes bien crayeuses placées en sautoir. -Pourquoi n'as-tu pas de batte? ... lui dis-je. Il me regarda fièrement, et me toisa comme M. Cuvier doit mesurer M. Geoffroy-Saint-Hillaire quand celui-ci l'attaque inconsidérément à l' Institut. -Imbécile ! ... semblait-il me dire, si j'avais deux sous, ne serais-je pas riant, rigolant, tapant, frappant, criant ? ... Pourquoi me tenter?... J'allai chez l' épicier. L'enfant me suivit attiré par mon regard qui exerça sur lui la plus puissante des fascinations. Le gamin rougissait de plaisir, ses yeux s'animaient... Il eut la batte... Alors, il la brandit ; et, pendant que je l'examinais, il m'appliqua, dans le dos d'un habit tout neuf,le premier exemplaire d'un rat, en criant d'une voix railleuse : -'A la chienlit!...lit!...lit!... Je voulus me fâcher. Il se sauva en ameutant les passants par ses clameurs rauques et perçantes... -'A la chienlit!...lit!...lit!... Dans cet enfant il y a tous les hommes !..... |
||
| 896 AMN 2006-09-27 11:52:24 |
CHARLES DE GAULLE  Homme d'Etat français. Né à Lille le 22 novembre 1890. Décédé à Colombey-les-deux-églises le 09 novembre 1970."La France a perdu une bataille, mais la France n'a pas perdu la guerre." Issu d'un milieu traditionaliste et catholique, Charles de Gaulle est admis à Saint-Cyr, puis débute sa carrière militaire sous les ordres de Pétain. Blessé durant la Première Guerre, il est envoyé en Pologne - où il se bat contre la Russie soviétique - en Allemagne et au Liban. La Seconde Guerre éclate, sous-secrétaire à la Défense nationale dans le gouvernement Raynaud, il s'oppose à l'armistice et rejoint Londres. De là, il lance le fameux appel du 18 juin 1940 en faveur de la poursuite de la lutte armée, et organise la Résistance. Paris fête son retour en août 1944. Il forme alors un gouvernement provisoire, dont il démissionne deux ans plus tard. Commence une "traversée du désert", qui s'interrompt lorsque René Coty le rappelle au pouvoir en 1958, en pleine guerre d'Algérie. Président du Conseil disposant des "pleins pouvoirs", il fait approuver la nouvelle constitution : il est élu premier président de la Ve République en décembre. Durant les négociations des accords d'Evian, il échappe à un attentat de l'OAS. Réélu en 1965, son pouvoir est affaibli par la crise de mai 68. L'échec du référendum sur la réforme du Sénat le décide à se retirer du jeu politique un an après. Le testament de Charles de Gaulle Je veux que mes obsèques aient lieu à Colombey-les-Deux-Eglises.Si je meurs ailleurs, il faudra transporter mon corps chez moi, sans la moindre cérémonie publique. Ma tombe sera celle où repose déjà ma fille Anne et où, un jour, reposera ma femme. Inscription : Charles de Gaulle (1890-….). Rien d’autre. La cérémonie sera réglée par mon fils, ma fille, mon gendre, ma belle-fille, aidés par mon Cabinet, de telle sorte qu’elle soit extrêmement simple. Je ne veux pas d’obsèques nationales. Ni président, ni ministres, ni bureaux d’assemblées, ni corps constitués. Seules les Armées françaises pourront participer officiellement, en tant que telles ; mais leur participation devra être de dimensions très modestes, sans musiques, ni fanfares, ni sonneries. Aucun discours ne devra être prononcé, ni à l’église, ni ailleurs. Pas d’oraison funèbre au Parlement. Aucun emplacement réservé pendant la cérémonie, sinon à ma famille,à mes Compagnons membres de l’Ordre de la Libération, au Conseil Municipal de Colombey. Les Hommes et les Femmes de France et d’autres pays du Monde pourront, s’ils le désirent, faire à ma mémoire l’honneur d’accompagner mon corps jusqu’à sa dernière demeure. Mais c’est dans le silence que je souhaite qu’il y soit conduit. Je déclare refuser d’avance toute distinction, promotion, dignité, citation, déclaration, qu’elle soit française ou étrangère. Si l’une quelconque m’était décernée, ce serait en violation de mes dernières volontés. 16 janvier 1952 |
||
| 897 Silvia Holotiuc Bacău 2006-09-28 09:03:14 |
LEGENDA UE (din ciclul "Noi legende și basme românești") A fost odată un țăran sărac și cinstit, român. (El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac sau ucrainian, importante fiind - în acest caz - sărăcia și cinstea. De altfel, în variante, legenda circulă și în folclorul nou al amintitelor popoare). În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări si nouă țări, s-ar fi aflat o baroneasă înstarită, cu dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Și zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Într-o bună zi și-a luat toiagul și a purces la drum. A bătut la poarta palatului și i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să șadă și, fiindcă era peste masură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola si gumă de mestecat. Țăranul a gustat cu masură din bucate și nerăbdător, și-a spus păsul: "Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiași. Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi, am și păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ținut, aproape șapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine aș avea nevoie de o pereche de încălțări. Sunt desculț și mi-e frig. Doar atât îți cer". Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap pană în picioare și a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineții, înfrigurate, bătătorite și prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: "Omule, ești desculț și eu te înțeleg. Dar, tot ce-ți pot oferi este o bască. Una nouă și de calitate europeană - Armani. Ține de frig, de ploaie." Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulțumit și a făcut calea-ntoarsă spunându-și: "Totuși e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic". A trecut iarna și din gerurile sale cumplite, omul a ieșit destul de bine, doar cu un deget degerat. Apoi vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi: "Sunt desculț. O pereche de încălțari mi-ar prinde tare bine". Doamna l-a privit cu înțelegere și căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nou-nouță, de firmă. "Dacă-i degeaba, merită s-o iau" își spune la întoarcere țăranul cel sărac și cinstit. Iarna a trecut cu chiu cu vai și în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat și amputat de doctor, omul n-a avut de suferit. A urmat primavara, vara și, pe când frunzele s-au îngălbenit, țăranul și-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-și încerce norocul. Dinaintea acesteia și-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai și cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască. Totuși, nu s-a dat bătut. An dupa an a străbătut calea plin de speranță, primind cu politețe știutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile și gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat și doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viața. Purtat pe brațe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, și-a dat seama de trebuințe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou și strălucitor, având douazeci și una de viteze și telecomandă. Omul a mulțumit și întorcându-se în satul său cu masinăria cea arătoasă a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoți. Aceștia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băști. Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuși, căruciorul. În prag de iarnă, țăranul s-a pomenit astfel fără bască. Așezat comod in căruciorul său silențios, a pornit iar cale de nouă munți și nouă țări, s-a înfățișat Doamnei Uniuni și i-a spus: "Marită Doamnă, m-au călcat hoții și acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună și dă-mi o bască, fiindcă știu că ai și poți". Doamna l-a măsurat din cap pană la brâu (acolo unde începea căruțul) și gânditoare i-a spus: "Bade dragă, eu te înțeleg. Dar, tot ce-ți pot dărui acum este o pereche de încălțări. A propos, așa cum te văd, cred că nu poți munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiți ai putea să-ți cumperi cea mai bună bască". Această legendă, ca orice bucățică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din păcate, le vedem în fiecare zi în jurul nostru.... |
||
| 898 AMN 2006-09-28 12:04:52 |
Ne me quitte pas Jacques Brel
|
||
| 899 Silvia Holotiuc Bacău 2006-09-28 12:27:21 |
CĂCIULIȚA... Eram la clasa a II-a. Scrisesem pe tablă câteva cuvinte cu traducerea alături și așteptam cu răbdare ca micuții mei să copieze. Mă plimbam printre bănci, mai făceam câte o corectură pe ici, pe colea, când, la un moment dat, un glăscior ca un clopoțel, spune așa, fără adresă: - N-ați pus căciulița... Eu mi-am văzut mai departe de-ale mele, nu am întrebat nimic să nu-i deranjez pe ceilalți copii, când alt glăscior: - N-ați pus căciulița... Mi s-a părut ciudat, m-am întors spre tablă, am privit cu atenție cuvintele scrise de mine mai devreme, când un alt - N-ați pus căciulița... Observația mie-mi era adresată, clar! dar nu înțelegeam ce căciuliță, ce greseală făcusem, CE? și unde trebuia s-o pun? Din punctul meu de vedere, totul era OK, numai că elevii mei, pe măsură ce ajungeau cu scrisul la un anumit cuvânt, mai trăgeau câte un - N-ați pus caciulița... Mă simțeam, pur și simplu amețită, derutată, ochișorii lor se uitau dezaprobator la mine și acuma, că toți terminaseră de scris, îmi tot repetau mașinal: "N-ați pus căciulița..." așteptând ca eu s-o pun și să-mi îndrept greșeala... Simțeam că-mi vine se plâng, cu greu mă mai puteam stăpâni. EU făcusem o greșeală, copiii o vedeau și EU habar n-aveam ce greșisem. Cu ultimile puteri, derutată cum nu fusesem nici în prima zi de școală ca profesor, iau un băiețel de mână și-l duc la tablă să-mi arate ce și unde am greșit și să-mi "scrie" cum arată căciulița pe care n-am pus-o... - Da, ați ghicit, nu pusesem căciulița la Î... A trebuit, într-un fel, să dreg busuiocul, am bâiguit eu ceva acolo (că de altceva nu mai eram bună...) cum că afară e cald și că Î-ul meu e mare ca mine și nu mai are nevoie de căciuliță... Și am dat-o pe poveste... Așa că aveți grijă: puneți căciulița la Î că nici nu știți de unde poate veni reproșul, observația ori necazul... |
||
| 900 Silvia Holotiuc Bacău 2006-09-28 13:04:18 |
DIALOG ÎNCRUCIȘAT Eram la cl. a VII-a, începători, cu câteva zile înainte de vacanța de iarnă. Le vorbeam elevilor despre cum se citesc anii în limba engleză. Când, un elev, de pe rândul de la geam, îmi spune, mă roagă, într-un fel: - Doamna profesoară, vreți să ne învățați și cum se citește anul 2000? Nu am apucat să-i răspund nimic, pentru că un alt elev, de pe rândul de la perete, mi-o ia înainte și spune: - N-are rost, doamna, că tot murim, vine sfârșitul lumii... - Da' de unde știi? întreabă un altul... - Din ziare, din reviste, de la televizor... Tu pe ce lume trăiești? Eu am avut un moment de ezitare, nu pot spune că m-am pierdut, dar au fost câteva clipe când nu m-am simțit stăpână pe mine. Ceva, ca o amețeală, scurtă... Sincer! Mă uitam la copii și așteptam să văd ce-o să urmeze. Privirea lor, însă, era atât de speriată... Și copiii așteptau de la mine un răspuns, o dezmințire, așteptau să le spun ceva, așteptau și speranța se citea în ochii lor... De parcă soarta lor și-a-ntregului univers era în mâinile mele, în spusele mele... ...Și-atunci, m-am mobilizat și-am spus că nu se poate, că sunt simple speculații, că sunt niște închipuiri pentru ca lumea să le cumpere publicațiile ori să stea gură-cască la emisiunile lor... Și-apoi am continuat, de foarte bună credință: - Dacă ați citi presa de la sfârșitul sec. al XIX-lea, ați vedea că și atunci, ca și acum, se spuneau cam aceleași lucruri și... N-am mai apucat să termin, că un elev, de undeva, de prin mijlocul clasei, mă întreabă: - Da' Dvs. de unde știți? Și răspunsul vine prompt, de prin spatele clasei, de la un alt elev: - Ăăă. măi, păi doamnei profesoare îi plăcea și pe atunci să citească în ziare!... |
