E soare-n cer și cântec de clopote e-n sat
Biserica e plină de cei cari au plecat
Din zori și de cu noapte, din dealuri și cătune
Sunt Paștele! Văzduhul e parc-o rugăciune,
Și totu-i sărbătoare pe deal și pe câmpii,
Cu flori și cu izvoare, cu glas de ciocârlii:
El, El dă zilei farmec și farmec dimineții,
El morții dă repaos, dă dragoste vieții!
Dar colo într-o casă la margine de sat
Nevasta nu-și găsise nici vreme de-mbrăcat,
Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii.
Cu fața pustiită de viforul durerii
Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat
În leagăn. Capu-i veșted îi geme răzimat
De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.
Ea, veselă de-a pururi, abia știu ce-i plânsul
În zilele fetiei, și-un gând o-nsenina
De când e măritată: că Domnul îi va da
O fată, drăgălașă, cu ochii de cicoare
Ca tată-său, și blândă și vecinic zâmbitoare
Ca mă-sa! Puișorul! Oh, bine ce va fi!
Și va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,
Și una o să-ndemne la râs pe ceealăltă.
O vede mică-n leagăn, și inima-i tresaltă,
Și-i crește fata, crește, bujor și ghiocel,
Și uite-o cum se-ncearcă să steie copăcel
Și bâlbâie și cade, dar râde și se scoală.
Ce veselă-i când vine să-și puie capu-n poală
La mamă-sa și-ndrugă cuvinte de-ale ei.
Și crește ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?
Cât masa e de naltă, și-ajunge la zăvor
Și singură-și deschide, când iese-n foișor.
O vede-n gând și râde și tremură nevasta -
O, Doamne, tu ești mare, și dulce-i viața asta!
Dar a venit copila s-o-nvețe cum să plângă,
Să-i frângă rostul vieții și sufletul să-i frângă
Prin zbuciumul durerii; - de două săptămâni
Copila mamei n-are răsuflet în plămâni
De multă izbitură și nopți făr-alinare.
Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,
Și slujbele-s degeaba și macu-n așternut
Și vinerile mă-sa degeaba le-a ținut.
Și i-a citit și popa, dar nu i-a fost de samă!
Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă
În brațe cu odorul, sub sfântul pătrahil
Și tot nu prinde suflet sărmanul ei copil.
E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.
E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie
Din casă la-nviere, - și s-ar fi dus și ea,
Dar azi se liniștise copila și dormea.
Cum sta așa pe leagăn cu fruntea pe o dungă,
O-nvinge oboseala și fierberea-ndelungă,
Pe-ncet ea-nchide ochii: e cald și e frumos
Și-n geamuri bate cerul cu soare și miros,
Și ea de nedormire e galbenă și frântă,
Și-i liniște-n odaie, și clopotele cântă...
Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai
Copila mamei, albă ca îngerii din rai
Și capul mic și vesel pe spate și-l aruncă!
E liniște pe dealuri și cântece pe luncă
Și fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat,
Se joacă-n scânteierea văzduhului curat
Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse.
Copila mamei-n zarea câmpiilor întinse
Tot face semn să vie și mamă-sa la ea.
Și mama pleacă grabnic și parcă se ducea
Pe sus, plutind pe aripi, și nu putea s-ajungă!
O țint-așa de-aproape și-o cale-așa de lungă!
Dar uite-acum! Din vale vin popi, cădelnițând,
Și-n capetele goale creștinii vin cântând:
Sunt toți bătrâni ca vremea, iar preoții nainte
Sunt mai bătrâni și cântă, dar slabele cuvinte
Abia răsar din gură ș-apoi pierdute mor
Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor
Răsună ca din peșteri, fac vuiete-necate
Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate.
Și mama-și face cruce, s-apropie un pas
Dar când zărește mortul rămâne fără glas,
Copila ei pierise, și-o vede că-i aproape,
Copila e sub giulgiuri și-o duc ca să i-o-ngroape...
Ea sare buimăcită și-apucă vrăjmășește
Copila, o ridică din leagăn, o privește
În ochi: ei sunt de sticlă și morți ca de pământ,
O ține sus, dar capul copilei cade frânt,
O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă,
Cum ții de piept pe unul și-l scuturi să-ți răspundă,
Și-o strânge furtunatic - un urlet a gemut,
Era durerea mamei, că ei i s-a părut
C-aude roata morii și roata stă deodată.
Se uită lung în giuru-i, se-ntoarce-nspăimântată,
Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns
D-un fulger: parcă vede în cas-aici ascuns
Dușmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume
Bărbatul și copila, pe dragii ei din lume.
- “Să nu ne lași, măicuțo!” îi zice de la piept
Copila ei cea moarta, - “Nu, nu! răspunde biata,
Te apară măicuța, pe tine și pe tata!”
Și strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,
Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,
Și iese cu ea-n brațe, spre sat apoi s-abate -
Cu ochi așa năprasnici, cu mâinile-ncleștate,
Aleargă, ține drumul bisericii, și-n drum
Se dau creștinii-n lături, cruciți, că văd acum
Ce n-au văzut în viață: văd groaza și păcatul
Dar ea aleargă-ntruna să-și apere bărbatul,
Căci el acolo-i singur, și dacă va sosi
Dușmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.
Cucernici stau creștinii, în pace și iubire,
Smerit plecând genunchii și limpedea privire,
Iar clopotele cântă; - díodată ei tresar:
Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,
Năvalnică s-azvârle să-și facă drum cu sila
Și spaima face vuiet și jalnic țipă mila
Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.
S-abat în două laturi creștinii-n drumul ei,
Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.
Cu ochi așa năprasnici, cu mâinile-ncleștate
Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,
Desculță, nedormită, și hainele ei spun
Că nu e semn a bine, că-i blestem și pierzare,
Pedeapsă peste dânșii, în ziua asta mare.
Ea însăși buimăcită în jurul ei privea,
Căci își pierduse capul și nu-și mai pricepea
Cărările; - în fața bărbatului, pierdută
Privea într-altă parte, el mut și dânsa mută.
Iar când el zise-n urmă: - “E moartă? Ca din drum
Un om grăbit, ea silnic răspunse: - “D-apoi cum?”
Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână;
Ardea de-ntunecată privirea ei păgână
Și buzele-i jucară de-un tremur fioros.
Văzuse cruci și facle și chipul lui Christos,
El azi omoară moartea cu vecinica viață,
E sfânt și e puternic, și stă aici de față
Cu mine și cu tine, că toți suntem ai lui:
Iar dacă plângi el tace; sub pază-i de te pui,
El tace; și durerea când urlă și te face
Să rupi pământ cu dinții de mult amar, el tace!
Și ea, lăsând copila din mâini, a ridicat
Cu vuiet pumnii-n aer: - “Da, cât nu l-am rugat!
Lui cântec și tămâie, lui rugile și plânsul,
Lui preoți și biserici și toate pentru dânsul!
Că zece bani de are un biet de pe cărări
În loc să-și ieie pâine, îi dă pe lumânări,
Pe fumuri de tămâie; - el toate ni le cere
Și-n schimb ne dă-ntuneric și foame și durere.”
Muriseră creștinii în jur de-acest cuvânt,
Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt,
Și sta cu ochii-n aer și galben ca paharul:
Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul.
- “Dar cine-l pune oare să fie Dumnezeu?
Copilul lui e colo, și-aici copilul meu:
De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?
Lăsați-mă! E moartă, și uite-i, nu mă lasă!”
Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o țin.
Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,
Ea țipă și scrâșnește și bate din picioare,
Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.
Așa-necată urlă, la Christ cătând mereu;
- “Copilul lui e colo, și-aici copilul meu:
De-al lui îl doare numai - “și iarăși e curmată
De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,
Și mulți se dau în laturi și mulți se-ngrămădesc,
Iar Christ rămâne singur, căci toți acum privesc,
La zbuciumul durerii: de mulți încercuită,
Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,
Și-o clipă, mântuindu-și vorbirea, de sub mâini
Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgâni
Și geme ca jungheată: - “De-al altora nu-l doare
Pe-al lui să și-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!”
Au scos-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat
O duc acum pe brațe, căci n-a mai încetat
Să țipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.
Bărbatul ei în urmă, având copila moartă
La piept, e dus cu gândul și vine-ncet și trist, -
E soare-n cer, puternic și mândru, ca un Christ,
E liniște pe dealuri și, ca o rugă sfântă
Trec șoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.
E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,
Cu zâmbete și jocuri și râsuri de copii,
Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare,
Și nimeni nu cunoaște ascunsa lui cărare! |
